Camelia este o mamă singură cu doi copii mici în grijă, un băiat de 9 ani și o fetiță de 7, pe care i-a avut târziu și cu mare greutate. Moartea bruscă a soțului în fața copiilor i-a zguduit lumea și a lăsat-o fără niciun sprijin. Însă problemele ei au început cu mult timp înainte.

Pe lângă alte probleme de sănătate, Camelia a avut vederea slăbită încă din copilărie și, deși a suferit 4 operații doar la ochiul stâng, doctorii nu au mai putut face nimic pentru a i-l salva. Mai mult, ea trăiește zi de zi cu frica pierderii ireversibile a vederii și la ochiul drept - „la cel mai mic efort" - după cum au avertizat-o medicii.

De când copiii fac școala online, neputința și îngrijorarea Cameliei au devenit copleșitoare. Frica de a-i lăsa pe copii singuri în casă după moartea tatălui lor și starea de sănătate din ce în ce mai fragilă o împiedică să aibă un serviciu stabil și asigurări de sănătate.

Camelia și miile de bolnavi sărmani fără serviciu și asigurări medicale care nu pot merge la doctor atunci când durerile îi doboară, trăiesc ca în pandemie de când se știu.

Doamna Vișan este unul din oamenii greu încercați de soartă. Cu 2 fete, una dintre ele bolnavă de epilepsie, își trăiește viața într-un adăpost social. Chiar dacă problemele s-au ținut lanț, determinarea, ambiția și corectitudinea au însoțit-o mereu la drum.

Vrea să aibă grijă de copiii ei. Nu îi este frică de pandemie, însă îi este frică de moarte.. pentru că știe că dacă ea nu ar mai exista, atunci fetele ar rămâne singure și fără niciun ajutor.

A făcut curățenie în scări de bloc chiar și în starea de urgență, atunci când – ca și acum – pericolul de îmbolnăvire pândea la fiecare pas. Pleca dimineața, iar seara se întorcea inevitabil cu ceva pentru copii, haine sau alimente, orice putea obține cu puținii bani pe care reușea să-i strângă. Nici măcar faptul că una dintre fete a fost victima unui viol sau mama sa a dispărut acum 4 ani nu au reușit să o dea înapoi, chiar dacă, atunci când povestește spune că peste aceste lucruri nu va putea trece niciodată.

Rar îți este dat să vezi un om care își dorește să muncească așa cum își dorește ea, însă nimeni nu o angajează cu carte de muncă, așa că nu are acces nici la sistemul medical de stat atunci când are nevoie, iar acum se vede obligată să se opereze la corzile vocale, altfel, este posibil să își piardă vocea.

“Munca mă ajută să trăiesc, să supraviețuiesc și să îmi cresc copiii, mă satisface că pot să îmi cresc copiii pe puterile mele, chiar dacă sunt amărâtă sau nu pot mai mult. Am vrut să dau dovadă că în viață te poți lupta și prin alte mijloace: prin a munci, a dovedi oamenilor care te iubesc și te ajută că poți și tu să faci ceva, nu doar să primești, ci să și dăruiești - iubire, compasiune, dragoste. Să-i faci cumva bucuroși de tine!”

Viața doamnei Vișan pare că e desprinsă dintr-un film în care pandemia exista deja... dintotdeauna. Un film în care ea este propriul său erou, fiindcă reușește zilnic să facă față oricăror provocări o așteaptă în cale.

Domnul Rădăcină este unul din primii antreprenori ai României și care în prezent este unul din pacienții sociali ai Policlinicii Sociale Baba Novac, neavând asigurări medicale.

Cu visul că ar putea deveni profesor de istorie, a ajuns să termine Politehnica și a devenit inginer mecanic. Nu după mult timp, a reușit să deschidă propria companie și timp de 16 ani a condus un business în domeniul amenajărilor interioare.

Totul părea că merge bine, însă în timpul crizei din 2008 a pierdut totul, inclusiv liniștea psihică și căsnicia.

„Tot speri că îți revii, îți revii.. și nu îți mai revii...Una din cele mai mari frici ale oamenilor este că își vor pierde locul de muncă...”

A rămas însă cu multe datorii și cu multe probleme de sănătate, cele mai grave fiind cele cu plămânii. Din cauza acestor probleme, îi este imposibil să își găsească un loc de muncă.

În 2020, o dată cu apariția pandemiei, teama că ar putea muri s-a acutizat cauzând și mai multe probleme de sănătate.

“Lumea în general nu e rea. Dacă nu ai făcut rău în viață oamenii nu sunt răi cu tine, dar te ajută o perioadă și apoi îți spun... Haide, ce faci? Că nu pot să te ajut la nesfârșit! Descurcă-te! – ceea ce e foarte corect. Aveam 1000 de numere de telefon, am rămas cu 20. Mai mult de atât ce să zic?”